giovedì 11 marzo 2010

Questa che segue è una poesia di Stefania Montalbano, poetessa e pittrice, nata in Villarosa nel 1918 e morta nel 1973. Essa aprì gli occhi a Villarosa ma poi si formò a Catania; come De Simone sente forte nel cuore la nostalgia del suo paese: grasta di bàlacu lo chiama. Vivendo a Catania, il suo dialetto perde buona parte della "villarosanità", ma resta sempre innamorata del suo paese. Ella in questa poesia canta un concittadino, ultimo nella scala dei valori del perbenismo borghese, un “intoccabile”.
I Ciciriddu erano villarosani poveri in tutti i sensi; l'ultimo della famiglia è morto qualche decennio fa e visse in maniera più dignitosa per via dei tempi cambiati e perchè ha trovato persone che l'hanno saputo ben orientare; un altro fu Càrminu, di lui vorrò dire qualcosa sulla sua vita in seguito.
La poesia parla di Catinu, che io non ho conosciuto, morto negli anni '30.

CICIREDDU
- San Giseppi...
Facitimi muriri...
- Un lamentu, un fetu...
e li pidocchi a migghiara...
Cicireddu.
La to vita fu 'n lamentu dulurusu
na chiaja viva
ca nuddu cani
cunurtò di frati...
Nuddu.

E li bizzocchi sciaurusi di 'n cenzu friscu,
ccu li curuni di lu rusariu
ca pinnevanu ppi cumparsa
si stringevanu lu sciallu
ppi non lu scifiari,
quannu affriddatu
ti vidivanu
'mpiducchiari li scaluna di la Matrici.
E lu parrinu
nun s'accalava
mancu ppi guardariti.
E li carusi 'nnuccenti
facennuti vidiri lu pani:
- Ti lu dugnu
quannu tu dici: San Giseppi
facitimi muriri. -
'Nuccenti di lu jocu
'nfami,
pirchì nuddu nni 'nzignava
ca puru chiddu era un fratuzzu nostru svinturatu.

Eratu di 'n paisi
dilicatu
unni la natura è na sciurera.
Villarosa!
Conca di surfari!
Eratu nostru
comu li nostri peni.
Addumannavatu pani
casi, casi.
Eratu 'n santu
pirchì lu Cristu 'ncruci
ti fici cicireddu senza macula.
Un passareddu nudu, affrittu e sulu.
(Comu 'n canuzzu stancu, assicutatu...)

Poviru frati nostru
Cicireddu...
Quantu tempu passatu!
Penzu
a ddi duminichi matinu.
Davanti l'artaru, tuttu paratu
a lu parrinu...
La surpiddizza lucenti, arraccamata...
Diceva iddu:
- Biati li poviri di spiritu!
iddi suli ponu iri 'n celu...
Li puvireddi,
sunu lu Signuri
ca veni nudu:
nun l'arrimmuttati. -
Ma quannu videva a tia
cangiava strata.
Lu sagristanu
poi, t'assicutava.
Ora si' mortu.
Tuttu ppi tia finìu.
'Nn celu ci si?
Dda ccu San Giseppi
unni la fami chiamava la to sorti?
Cu sa' si 'n jornu
'ncelu lu Signuru
nni dici forti:
- Iu era lu Cicireddu
strazzatu, piducchiusu ca trimava...
iu, era Cicireddu e m'ammuttasti! –

.......................................

Cca tuttu è fermu
cumu lu lassasti.
Lu paiseddu, grasta di bàlacu,
passa li jorna ammenzu a lu chiddìri.
Supra la terra ca ti mancia l'ossa,
forsi na margherita ancora spunta...
ji
arricurdannu la to amara sorti,
ca nica, troppu nica
nun capeva,
oj
t'addumannu scusa.
Si.
Ppi tutti.
Ch'eramu tinti, nun sappimu capìri.

1 commento:

  1. Svampa lu focuu
    (Alla -memoria del compagno Cassaro Calogero da Villarosa)
    Svampa lu focu
    e la pirrera luci u ‘nzina dintra lu cori di lu ‘nfcrnu.
    S’arruzzolanu li trava, si ‘nfocanu li camini, la carni fnii...
    povini scintini!
    — curriti tutti! — lì vrami, li vuci. Si sentinu macari a lu paisi. Tutti li matti currinu a pinninu trimannu cornu fogghi:
    janchi e surdi.
    — Unni curriti santi criaturi senza sciatu cchiù ‘n pettu, senza paci? — La pena funna cci inetti l’ali. L’amuri lu so focu, la so frevi.
    Portami un linzolu ‘nta na scala... Chiancinu tutti. Non c’è cchiù arrizzettu.
    Na matri curri, lu spinci d’ un latu, jctta na scliigghia, cadi ‘n darreri.
    E’‘n ammassu di sangu, d’ossa rotti... Maciddiati, anniricati, scafazzati tutti...
    Chistu è lu figghiu, Ja durina (l’oru ca mi inchieva di preiu ln catoju? Chistu
    è lu figghiu ca ju nutricai
    dannucci lu latti e io tue sciatu? Chist’è la me culonna malantrina unni appuiava
    sta spadda ‘nvic!hiula? Figghiuzzu, . I spranza mia, lapa di meli... Malaminnitta
    a sta surfara amara ca ‘nn ammazza li figghi e li pidja.
    Focu di l’aria a li ‘nfami caini ca penzanu sulu d’arricchiri! Comu ti chianciu figghru li pinzeri ca non putisti chiumpiri, mischinu.
    Comu ti chianciu figghiu miu d’amuri, ccu lacrimi di focu senza fini! Tornanu li iuatri a lu paisi accucciati a li figghi, dispirati.
    Una, aggruccuta, non avi cchiù vuci. Du ummiri morii:
    la matri e lu figghiii. Ma iu parrinu non sona li callipani.
    La chiesa resta chiusa a la gran pena. Tuttu lii munnu duna 1u so cori. Na bannera russa l’accumpagna.
    /

    RispondiElimina

Cerca nel blog

Lettori fissi

Archivio blog